Sâmbăta a douăzeci și noua săptămână de peste an

Priviți, pentru o clipă, acel scaun din cameră unde cineva s-a oprit din treabă, acea pereche de căști lăsate pe masă sau planul unui mic proiect de cod care a rămas deschis pe ecran, o linie care aștepta doar o virgulă sau un rând în plus. Sunt lucruri atât de simple, atât de tăcute. Un străin trece pe lângă ele și nu vede nimic; intră în cameră și vede doar o masă, un scaun, un perete alb. Dar pentru voi, care știți fiecare colț al acelei case, fiecare detaliu vorbește. Sunt urmele unei prezențe care a umplut viața cu o inteligență vie, cu o curiozitate ce nu obosea niciodată să caute cum funcționează lumea, cum se leagă lucrurile între ele. Gândul vă duce adesea la acele zile în care Benjamin, cu mintea lui atât de limpede, construia universuri pe ecran sau vorbea cu un zâmbet atât de cald despre acele zboruri visate și despre acea mică companie a lui, „Con Chim Airlines”, pe care o numea cu atâta dragoste și ghidușie. Era un băiat care privea mereu înainte, un suflet curat care căuta să înțeleagă rostul fiecărui lucru creat.

Și totuși, prima lectură de astăzi, din Epistola către Efeseni, ne așează înainte o imagine cu totul tainică, o imagine a clădirii și a creșterii. Sfântul Paul ne vorbește despre darurile pe care Cristos le-a împărțit fiecăruia și ne spune că scopul nostru este să creștem „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsură, la plenitudinea vârstei lui Cristos”. Apoi adaugă ceva esențial: trupul crește și se zidește pe sine în iubire, „prin fiecare ligament care îl susține, potrivit cu lucrarea măsurată a fiecărei părți”. O clădire care nu se sfarmă, un trup care nu se desparte. Dar când te uiți la viața ta, la casa ta, la rătăcirea aceasta prin care treci de la o zi la alta, te întrebi unde a dispărut acea măsură, cum se mai poate vorbi despre o creștere atunci când un loc a rămas gol.

Să spunem adevărul înainte de a căuta mângâierea. Să numim durerea așa cum este, fără s-o ascundem în spatele unor cuvinte mari. Absența unui fiu, a unui frate, a acelui băiat care aducea lumină prin simpla lui prezență, este o greutate care nu devine mai ușoară doar pentru că trec lunile. Patru luni lungi, grele, în care tăcerea din casă are propria ei voce. Sunt seri în care oboseala te doboară înainte ca inima să apuce să se liniștească, dimineți în care lumina zilei care se aprinde afară pare străină de ceea ce simți în piept. Și în acele ore de singurătate, când liniștea devine aproape insuportabilă, mintea se întoarce în urmă, răscolind fiecare amintire, fiecare zi lungă dinaintea despărțirii, întrebându-se cu o vinovăție tăcută: „Am făcut totul? Am ratat vreun semn? Nu cumva am fi putut schimba ceva?”. Vreau să vă spun astăzi, cu toată blândețea lui Dumnezeu și cu toată autoritatea iubirii Lui, să lăsați jos această piatră pe care v-ați pus-o singuri pe umeri. Nu ați omis nimic. Boala și plecarea lui Benjamin nu au fost o scăpare a voastră, nu au fost o lipsă de vigilență și cu atât mai puțin o pedeapsă. Dumnezeu nu trimite suferința, nu cântărește iubirea voastră prin prisma unui diagnostic și nu vă acuză de nimic. Unele încercări vin în această lume dincolo de orice control omenesc, fără ca cineva să fi greșit cu ceva, fără ca nicio veghe din lume să le poată opri. Sunteți absolviți în fața cerului de orice vină pe care încercați să o purtați. Lăsați-o jos. Dumnezeu nu vă cere să vă pedepsiți singuri; El vă cere doar să vă lăsați îmbrățișați.

Și tocmai în mijlocul acestei oboseli vine Evanghelia de astăzi, cu acea tăietură curată a lui Isus care ne scoate din capcanele noastre. Oamenii îi aduc în față o nenorocire: galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor, și cei optsprezece oameni peste care a căzut turnul din Siloam. Imediat, mintea omenească vrea să găsească o vină: „Oare au fost mai păcătoși? Oare au făcut ceva greșit?”. Isus taie scurt această judecată strâmbă: „Nicidecum!”. Nu este vorba despre o vină ascunsă sau despre o pedeapsă divină. Apoi le dă acea pildă cu smochinul din vie. Stăpânul vine trei ani să caute rod și nu găsește nimic; vrea să-l taie, să nu mai ocupe pământul degeaba. Dar grădinarul se oprește și spune: „Doamne, mai lasă-l și anul acesta, până voi săpa în jurul lui și voi pune îngrășământ; poate va aduce rod în viitor; dacă nu, îl vei tăia”.

Priviți la acest grădinar. Este imaginea lui Dumnezeu însuși, dar este și imaginea a tot ceea ce a fost viața lui Benjamin. Un pom care a rodit, chiar și în vremea scurtă care i-a fost dată. Gândiți-vă la felul în care el trăia. Nu doar cu acea minte strălucită care înțelegea matematica și tehnologia, ci cu o inimă atât de mare, atât de generoasă. Vă amintiți de acel moment în care, la doar cincisprezece ani, auzind că unchiul William suferise un accident vascular, a vrut să ofere întreaga sa pușculiță, tot ce avea strâns, pentru a ajuta la suferința lui? Nu a trebuit s-o spargă, nu a fost nevoie, dar intenția aceea curată, necerută de nimeni, un băiat care era gata să dea tot ce avea pentru cineva care suferea – aceasta este roada pe care grădinarul a căutat-o și a găsit-o. Benjamin nu a trăit degeaba nicio zi. El a lăsat în urmă o mireasmă de bunătate care continuă să lucreze, să hrănească și să dea apă vie, exact ca acea fântână săpată în numele lui în depărtări, pentru a potoli setea celor care aveți nevoie.

… Vreau să vorbesc acum direct cu voi, Alan și Thao. Știu cât de greu este să faceți următorul pas în fiecare dimineață. Dar priviți la Ryan, fratele lui drag, care umblă prin aceleași camere, care poartă și el în ochi aceeași amintire vie. Ryan, băiat bun, fratele tău nu a dispărut în neant. El este în lumina lui Dumnezeu, acolo unde nu există nicio durere și nicio limitare. Ben te privește și vrea să te vadă curajos, vrea să te vadă mergând înainte, visând, explorând lumea cu aceeași bucurie pe care ați împărțit-o în atâtea locuri. Simte-l aproape, ca pe o prezență blândă care te însoțește.

Și pentru voi toți, oriunde ne ascultați, părinți care duceți o cruce grea, copii care luptați cu neputința pe un pat de spital: nu sunteți uitați. Dumnezeu nu este surd la lacrimile voastre. El este grădinarul care sapă în pământul uscat al inimii voastre, pregătindu-l pentru o primăvară pe care acum nici măcar n-o puteți bănui.

Să plecăm astăzi cu un gând simplu de dus cu noi pe ușă: să facem un gest mic, o faptă de bunătate ascunsă de ochii lumii, oferită în tăcere pentru cineva care suferă. Să purtăm în minte zâmbetul lui Benjamin și să lăsăm iubirea lui să meargă mai departe prin noi. Domnul să vă binecuvânteze, să vă mângâie și să vă țină în pacea Lui astăzi și în toate zilele care vin. Amin.