Duminica a XXV-a de peste an

Priviți pentru o clipă spre o zi obișnuită la aeroport, în acea forfotă în care oamenii vin și pleacă, fiecare cu povara bagajelor sale și cu dorul destinației. Într-o astfel de zi, Ben stătea cu tatăl său, cu ochii ațintiți spre cer, urmărind mișcările precise ale avioanelor. Pentru el, un Boeing 737 nu era doar o mașinărie; era o minune a ingineriei, o dovadă a curiozității umane care îndrăznește să sfideze gravitația. În acele momente de „airport spotting”, lumea se oprea în loc. Nu conta cât de lungă era așteptarea sau cât de obosit era corpul; conta doar acea privire împărtășită, acea bucurie pură de a vedea ceva mai mare decât tine ridicându-se spre nori.

Astăzi, în Evanghelie, Isus ne invită să privim spre un alt fel de „aeroport” al sufletului: via, Împărăția cerurilor. Stăpânul viei iese la diferite ore — la zori, la nouă, la prânz, la trei, și chiar la cinci după-amiaza. El îi găsește pe oameni stând degeaba în piață. „De ce stați aici toată ziua fără de lucru?”, îi întreabă el. Și când aceștia răspund, „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”, el îi trimite imediat la muncă. Isus ne spune că, la sfârșitul zilei, stăpânul îi plătește pe toți la fel. Cei care au muncit o oră primesc aceeași răsplată cu cei care au îndurat arșița întregii zile. Este o logică care ne revoltă, nu-i așa? Ne simțim tentați să strigăm, la fel ca lucrătorii din parabolă: „Nu este drept! Noi am dus greul zilei!”. Dar Isus ne privește blând și ne întreabă: „Ești invidios pentru că eu sunt bun?”.

Aceasta este marea întorsătură a credinței noastre. Noi măsurăm totul în ore, în efort, în merit, în „ce am făcut eu pentru Dumnezeu”. Dumnezeu, în schimb, măsoară totul în har. El nu plătește pentru timpul nostru, ci pentru dorința noastră de a fi cu El. Ben, în scurta sa viață de cincisprezece ani, a înțeles acest lucru într-un mod sclipitor. El nu a stat degeaba. A fost un băiat de o curiozitate uluitoare, capabil să înțeleagă infrastructuri cloud și coduri complexe, dar a fost, mai presus de toate, un băiat care a știut să „lucreze” în via iubirii. Vă amintiți acea dorință a lui de a-și oferi întreaga pușculiță pentru unchiul William, când acesta suferea? El nu a spart pușculița — nu a fost nevoie, căci unchiul era îngrijit — dar acea intenție, acea disponibilitate de a da tot ce avea pentru cineva drag, a fost munca lui de o oră care a valorat cât o viață întreagă în ochii lui Dumnezeu.

Trebuie să fim sinceri cu durerea. Știu că sunteți aici, Alan, Thao și Ryan, purtând în suflet o arșiță pe care nimeni nu o poate măsura. Când un copil pleacă, inima părinților se simte ca și cum ar fi muncit o viață întreagă sub un soare arzător, doar pentru a descoperi că seara a venit mult prea devreme. Vă întrebați adesea: „De ce el? De ce atât de puțin timp?”. Vă simțiți ca acei lucrători care au muncit mult și se simt nedreptățiți de tăcerea cerului. Vreau să vă spun un adevăr, cu toată blândețea pe care o pot aduna: Dumnezeu nu v-a trimis această suferință ca pe o pedeapsă. Boala nu este niciodată voia lui Dumnezeu, nici rezultatul vreunei omisiuni de-a voastre. Nu ați ratat niciun semn, nu ați fost neglijenți. Ați fost părinții care l-au înconjurat pe Ben cu o dragoste care a fost, pentru el, gustul cerului pe pământ. Nu mai căutați vinovați în propria voastră casă, căci Dumnezeu nu vă acuză. El vă privește cu aceeași bunătate cu care stăpânul viei i-a privit pe cei din urmă. Ben este acum în „Banquet of Heaven”, nu pentru că a muncit mai mult, ci pentru că a fost iubit, și pentru că a știut să iubească.

Priviți la cuvintele Sfântului Paul din a doua lectură: „Pentru mine, a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig”. Paul se simte prins între două lumi. El tânjește să fie cu Cristos, dar știe că prezența lui aici este necesară pentru cei pe care îi iubește. Ben a fost, în felul lui, o punte între aceste două lumi. Prin „Con Chim Airlines”, prin visurile lui, prin felul în care a fost un frate pentru Ryan, el a adus cerul mai aproape. Ryan, frate drag, tu știi mai bine decât oricine ce însemna zâmbetul lui Ben. Când te simți singur, adu-ți aminte că fratele tău nu este un „fost” coleg de joacă, ci un „prezent” în lumina lui Dumnezeu. El te încurajează să continui să zbori, să continui să fii curios, să continui să trăiești cu aceeași determinare pe care a avut-o el pe terenul de badminton.

Isus ne spune în prima lectură: „Căutați-l pe Domnul cât timp se poate găsi, chemați-l cât timp este aproape”. Aceasta este invitația pentru noi astăzi. Nu așteptați ca durerea să se transforme în amărăciune. Lăsați-o să se transforme în dorință de cer. Ben ne-a învățat, prin viața lui, că „a încerca este tot ce contează”. A încerca să iubești, a încerca să fii bun, a încerca să fii prezent. Chiar și atunci când totul pare că se prăbușește, a încerca să spui „Doamne, mă încred în Tine” este cea mai mare realizare a unei zile.

Când veți ieși astăzi pe ușa acestei biserici, nu vă mai uitați la viața lui Ben ca la o oră scurtă care s-a terminat. Priviți-o ca la un har care a fost revărsat cu generozitate. Ben a fost un dar. Iar un dar nu se măsoară în timp, ci în bucuria pe care a lăsat-o în urmă. Faceți astăzi un gest mic de bunătate, în numele lui. Poate un zâmbet pentru cineva care pare „idle” în piața vieții, cineva care se simte uitat. Lăsați ca viața lui să curgă prin voi, așa cum apa curată din fântâna care îi poartă numele potolește setea celor în nevoie. Nu sunteți singuri. Maica Domnului, care a stat sub cruce, vă ține de mână. Ben vă așteaptă în lumina veșnică, acolo unde, în sfârșit, vom înțelege că nu contează cât am muncit, ci cât am lăsat iubirea lui Dumnezeu să lucreze prin noi. Mergeți în pace, purtând în inimi certitudinea că, în Împărăția lui Dumnezeu, cei din urmă sunt primii, și că fiul vostru este acolo, zâmbind, gata să vă întâmpine atunci când ziua voastră se va sfârși în lumina neînserată a Tatălui. Amin.