Vineri din săptămâna a XXIII-a de peste an

Imaginați-vă pentru o clipă o pistă de atletism, la răsăritul soarelui. Este acea oră în care lumina este încă blândă, dar aerul poartă deja promisiunea unei zile intense. Pe marginea pistei, un tânăr își leagă șireturile. Nu o face cu grabă, ci cu acea precizie metodică a cuiva care știe că fiecare detaliu contează. Nu este vorba doar despre viteză; este vorba despre antrenament, despre disciplină, despre a fi pregătit pentru cursă. Sfântul Paul ne vorbește astăzi despre această cursă a vieții, despre „alergarea” care nu este niciodată fără țintă. El ne spune: „Alergați așa ca să câștigați”.

Acest antrenament al alergătorului este firul pe care îl vom țese astăzi în inima noastră. Pentru că viața, în frumusețea și în tragismul ei, este o cursă pe care nu o alergăm singuri. Suntem la două luni de când Benjamin Vo a încheiat alergarea sa pământească. Două luni de când acel băiat, cu mintea lui sclipitoare și inima lui atât de blândă, a trecut linia de sosire a acestui timp și a intrat în brațele Tatălui. Vă amintiți, Alan și Thao, cum Ben privea lumea? El nu era un spectator. El era un participant. Când se uita la avioane, când își construia codurile în repository-ul său de pe GitHub, când visa la „Con Chim Airlines”, el nu doar „se juca”. El se pregătea. El își antrena mintea și inima pentru lucruri mari. Acea curiozitate a lui, acea dorință de a înțelege cum funcționează lumea, a fost felul lui de a alerga spre Dumnezeu.

Trebuie să fim sinceri cu durerea. Uneori, când alergăm prin viață, ne împiedicăm. Uneori, cursa ne aduce în locuri unde nu am vrut să ajungem, în locuri unde oboseala devine insuportabilă. Sfântul Paul ne avertizează: „Nu lupt ca unul care lovește aerul”. Și totuși, cât de des simțim că ne luptăm cu umbre? Cât de des, în tăcerea nopții, ne întrebăm dacă am alergat bine, dacă am făcut tot ce trebuia? Vreau să vă vorbesc direct, cu inima unui preot care vede greutatea pe care o purtați. Știu că în aceste două luni, au fost momente când ați simțit că ați pierdut busola. Poate că mintea voastră s-a întors la acele luni de spital, căutând cu disperare un detaliu, un semn, o greșeală pe care credeți că ați fi putut să o evitați. Vă implor, în numele lui Cristos: lăsați această piatră de vinovăție să cadă. Nu ați ratat nimic. Nu ați omis nicio îngrijire. Boala nu este o pedeapsă, nici o eroare a voastră. Unele furtuni vin în viață fără ca noi să le chemăm, iar nicio veghe umană nu poate opri ceea ce este dincolo de controlul nostru. Dumnezeu nu vă acuză. El nu caută vinovați în casa voastră; El caută inimi pe care să le mângâie. Sunteți absolviți de orice vină pe care v-ați autoimpus-o.

Priviți acum spre Evanghelia de astăzi. Isus ne pune în față imaginea bârnei din propriul ochi. Este o invitație la o umilință profundă. Dar, într-un sens mai blând, este și o invitație la a vedea clar. „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău”, spune Domnul. Ce este această bârnă în fața durerii noastre? Uneori, bârna este tocmai nevoia noastră de a controla, nevoia de a înțelege „de ce-ul” suferinței. Dar Isus ne cheamă să lăsăm această bârnă a rațiunii care vrea să explice totul și să primim lumina care vine din credință. Ben nu a fost un „caz medical”. Ben a fost un fiu, un frate, un prieten. El a fost un dar. Și în viața lui, el a arătat o generozitate care ne dăruiește nouă, celor rămași, o lecție despre cum să alergăm. Vă amintiți acea intenție a lui de a-și oferi întreaga pușculiță pentru unchiul William? El nu a făcut-o pentru laudă. A făcut-o pentru că inima lui era deja antrenată pentru iubire. El nu a trebuit să spargă pușculița, dar gestul a fost făcut în fața lui Dumnezeu. Aceasta este „alergarea” despre care vorbește Paul: să fii gata să dai totul, să fii gata să te golești de tine însuți pentru a-l câștiga pe celălalt.

Ryan, fratele drag, tu porți în tine această moștenire a lui Ben. Știu că uneori te simți ca un alergător care a rămas fără partenerul de cursă. Dar Ben este acolo, la linia de sosire, așteptându-te. El nu a plecat cu adevărat; el s-a mutat în „tribunele” cerului, de unde te încurajează cu fiecare pas pe care îl faci. Nu te teme să fii tu însuți, să fii curios, să construiești, să visezi. Ben se bucură de fiecare reușită a ta, de fiecare zâmbet pe care îl împarți cu părinții tăi. Fratele tău este acum la „Banquet of Heaven”, liber de orice suferință, visând la zboruri pe care niciun Boeing nu le-ar putea atinge.

Isus ne spune: „Nu este ucenicul mai presus de învățător”. Dacă învățătorul nostru a trecut prin cruce, nu trebuie să ne surprindă că și noi, uneori, suntem chemați să purtăm o cruce grea. Dar ucenicul devine ca învățătorul. Și așa cum Isus a înviat, așa și Ben a trecut la o viață care nu mai cunoaște oboseala, nu mai cunoaște boala, nu mai cunoaște „bârna” care ne întunecă vederea. Acolo, în lumina lui Dumnezeu, Ben vede clar. El vede iubirea voastră, el vede sacrificiile voastre, el vede că ați fost „casa” perfectă pentru el.

Nu lăsați ca durerea să vă facă să vă opriți din alergare. Viața voastră are încă un curs, are încă o destinație. Dumnezeu nu v-a retras din cursă; El v-a mutat pe o bandă unde El însuși aleargă alături de voi. Când simțiți că nu mai puteți, amintiți-vă că El vă poartă. Când simțiți că nu mai vedeți calea, amintiți-vă că El este lumina. Ben este acel far care vă arată că, în ciuda a tot, merită să alergați pentru „cununa nestricăcioasă”.

Când ieșiți astăzi pe ușă, faceți un lucru mic și concret. Nu încercați să schimbați lumea dintr-odată. Faceți un gest de bunătate în numele lui Ben — poate un cuvânt bun pentru cineva care pare singur, poate o rugăciune pentru un alt copil care suferă, poate un moment de tăcere în care să-i spuneți lui Dumnezeu: „Îți mulțumesc pentru Ben”. Lăsați ca viața lui, scurtă dar atât de plină de lumină, să continue să curgă prin voi. Nu sunteți singuri. Ben este acasă, iar voi sunteți pe drumul spre el. Pacea Domnului să vă însoțească în fiecare pas al alergării voastre. Amin.