Marți din săptămâna a XXII-a de peste an

Imaginați-vă pentru o clipă o dimineață liniștită de sâmbătă într-un mic orășel de pe malul lacului Genezaret.

Soarele abia a răsărit peste apele liniștite din Cafarnaum, iar oamenii s-au adunat în sinagogă. Se aud murmurul rugăciunilor vechi, foșnetul hainelor, pașii așezați pe pardoseala de piatră răcoroasă. Este o zi dedicată odihnei, o zi în care fiecare familie caută puțină pace de la grijile nesfârșite ale săptămânii. În fața lor stă un învățător din Nazaret. Când începe să vorbească, nu este ca ceilalți cărturari. Nu citează nesfârșit din opiniile altora, nu ridică vocea în dispute complicate. Vorbește simplu, dar fiecare cuvânt pătrunde adânc, ca o lumină care curăță o încăpere întunecoasă.

Și dintr-o dată, acea liniște sfântă este sfâșiată de un strigăt ascuțit.

Un om chinuit, purtătorul unei tulburări cumplite, se ridică și urlă cu disperare: „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Știu cine ești!”. Întreaga adunare îngheață. Oamenii se trag înapoi, cuprinși de teamă. Haosul pare să pună stăpânire pe spațiul sacru.

Și ce face Isus?

Nu intră în panică. Nu cheamă gărzile. Nu ține o predică lungă despre natura răului. Rostește doar patru cuvinte, limpezi și sigure, care taie prin vuietul fricii: „Taci și ieși din el!”. Atât. O voce calmă, dar plină de o forță care stăpânește universul. Diavolul îl aruncă pe om la pământ, dar iese din el „fără să-i facă vreun rău”. În sinagogă se așterne din nou o liniște deplină, iar oamenii se privesc uimiți și șoptesc: „Ce este acest cuvânt?...”.

Acest cuvânt cu autoritate… această voce lină a lui Cristos care aduce ordine în mijlocul furtunii este firul roșu pe care îl vom ține strâns în mâini și în inimi astăzi.

Căci trăim într-o lume plină de zgomote, de strigăte, de spaime și de răni care par să ne copleșească. Uneori, haosul nu este în afara noastră, ci în lăuntrul nostru. În nopțile lungi în care inima nu-și găsește odihna, în gândurile care aleargă fără oprire, în durerea care pare că vrea să sfâșie totul în jur. Și avem nevoie, mai mult decât de orice altceva pe pământ, să auzim această voce a lui Isus care poruncește întunericului să tacă.

Suntem astăzi la două luni și jumătate de la acea zi de 13 iunie, când Benjamin Vo a plecat spre Patria cerească.

Două luni și jumătate… Pentru cei din jur, timpul curge înainte. Lumea își vede de treburile ei grăbite, străzile sunt pline, calendarele se schimbă. Dar pentru voi — Alan, Thao, Ryan — timpul a căpătat o altă greutate. Șaptezeci și ceva de zile în care fiecare dimineață vine cu acea conștientizare nemiloasă că Ben nu mai coboară scările, că râsul lui nu mai umple sufrageria, că biroul lui a rămas tăcut.

Trebuie să privim această rană în față, fără grabă și fără ocolișuri. În Biserica lui Cristos, nu ne prefacem că durerea nu există. Nu venim la amvon ca să spunem cuvinte ușoare sau platitudini pioase care să acopere un dor atât de sfâșietor. Golul lăsat de Benjamin este imens. Este o durere curată, adâncă, născută dintr-o dragoste la fel de uriașă. Când iubești un copil cu fiecare bătaie a inimii tale, când un băiat ca Ben îți luminează viața cu inteligența lui strălucită și cu sufletul lui de o bunătate fără margini, absența lui fizică lasă o urmă de neșters.

Și în această tăcere grea a dorului, uneori se ridică strigăte lăuntrice, întrebări care nu ne dau pace: „De ce, Doamne? De ce atât de repede? De ce el?”.

Apostolul Paul, în prima lectură de astăzi către Corinteni, ne ia de mână și ne coboară într-o altă dimensiune a realității. El ne spune: „Duhul cercetează toate, chiar și adâncimile lui Dumnezeu… Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să cunoaștem darurile dăruite nouă de Dumnezeu”.

Ce ne spune Paul aici?

Ne spune că privirea omenească, privirea acestei lumi, este extrem de scurtă. Dacă privim o viață doar cu ochii „omului trupesc”, vedem doar începutul și sfârșitul biologic. Vedem numărul anilor, vedem boala, vedem mormântul și tragem concluzia amară că totul a fost o tragedie fără noimă. Lumea măsoară o viață în lungime, în decenii adunate, în succese exterioare. Pentru duhul lumii, o viață de cincisprezece ani pare neterminată, o carte închisă prea devreme.

Dar Duhul lui Dumnezeu cercetează adâncimile!

Duhul Sfânt nu măsoară viața în centimetri de timp, ci în profunzimea iubirii. Duhul vede ceea ce ochii de carne nu pot zări: că o viață poate fi pe deplin împlinită, desăvârșită și întreagă în ochii lui Dumnezeu chiar și într-o scurtă călătorie pământească. „Noi însă avem gândul lui Cristos”, scrie Paul. Iar gândul lui Cristos vede sufletul, vede curăția, vede harul care a rodit.

Priviți la Benjamin prin această privire a Duhului.

Ben a fost înzestrat cu o minte sclipitoare, o minte care rezolva ecuații matematice complicate când era doar un băiețel, o minte care la paisprezece ani se juca cu algoritmi, cu platforme cloud și cu tehnologii la care alții abia îndrăznesc să viseze. Dar ceea ce îl făcea pe Benjamin cu adevărat unic nu era doar coeficientul său de inteligență, ci lumina din ochii lui, căldura inimii sale.

Avea în el o poftă de viață atât de curată, un curaj dulce și o bucurie de copil care nu se lăsa intimidată de nimic.

Îți aduci aminte, Alan, de acea zi din călătoria voastră la Bangkok, în Thailanda? Erați într-un centru comercial și Ben a văzut un restaurant cu tăiței Pad Thai. A vrut neapărat să încerce. I-ați spus și tu și Thao, l-ați avertizat cu drag: „Ben, sunt foarte iuți, s-ar putea să nu-ți placă, o să te ardă!”. Dar Ben, cu acel spirit al lui de explorator, cu acel zâmbet glumeț și neînfricat, a ținut morțiș să guste. A vrut să experimenteze totul cu propriile sale simțuri.

Și după ce a mâncat acei tăiței iuți, îi curgeau lacrimile pe obraji de la iuțeală, dar în același timp râdea cu toată inima! Îi dăduseră lacrimile, dar chicotea, fericit și mândru că a încercat, găsind o distracție nesfârșită în propria lui mică aventură.

Aceasta este o imagine care spune atât de multe despre sufletul lui Benjamin Vo.

Un băiat care nu s-a temut să trăiască. Un băiat care a îmbrățișat viața cu bucurie, cu un zâmbet larg, capabil să râdă chiar și atunci când pe obraji curgeau lacrimi. Ben nu s-a retras din fața provocărilor. Crezul lui pe terenul de sport și în viață a fost mereu acela: „A încerca este tot ce contează”. A încercat, a iubit, a călătorit, a zâmbit, a dăruit.

Și acum, priviți cum se întâlnesc aceste două imagini: tăria lui Cristos care poruncește furtunii din sinagogă și duioșia unei vieți tinere care a știut să zâmbească printre lacrimi.

În Evanghelie, când Isus îi poruncește duhului necurat să iasă, evanghelistul Luca notează un amănunt extraordinar de profund: diavolul l-a aruncat la pământ, „dar a ieșit din el fără să-i facă vreun rău”.

Ascultați aceste cuvinte cu atenție… „Fără să-i facă vreun rău”.

Cum este posibil, când omul fusese trântit la pământ în fața tuturor? Pentru privirea lumii, trântirea la pământ arăta ca o înfrângere, ca o rană. Dar Cristos protejase esența acelui om. Trupul lui putea fi atins de slăbiciune, dar sufletul lui era neatins, eliberat, păstrat întreg pentru Dumnezeu.

Aceasta este marea taină pe care Duhul Sfânt ne-o descoperă despre Benjamin.

Boala pământească, suferința fizică a putut atinge trupul lui Ben, l-a putut trânti pentru o clipă la pământul acestei lumi create și fragile. Dar nu i-a făcut niciun rău sufletului său! Nu i-a putut răpi credința, nu i-a putut șterge bunătatea, nu i-a putut păta curăția. În clipa în care Ben a închis ochii pentru această lume, el a trecut în brațele Tatălui complet neatins de rău — întreg, vindecat, liber, plin de lumină.

Alan, Thao… Vreau să vă vorbesc vouă direct, ca un păstor care știe cât de adâncă este rana din inimile voastre.

În aceste două luni și jumătate, poate că în nopțile de nesomn s-a strecurat uneori în mintea voastră acea șoaptă otrăvită a vinovăției. Este o ispită cumplită care îi lovește adesea pe părinții care își pierd copiii: gândul chinuitor dacă nu cumva ați omis vreun semn, dacă nu cumva ați fi putut face ceva mai mult, dacă există vreo vină undeva în trecut.

Astăzi, în fața Cuvântului lui Dumnezeu, vreau să ridicăm această piatră de pe umerii voștri și să o aruncăm pentru totdeauna.

Amintiți-vă ce a spus Isus când a întâlnit un om suferind din naștere și ucenicii l-au întrebat: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?”. Isus a răspuns fără ezitare: „Nici el, nici părinții lui”.

Boala nu este o pedeapsă de la Dumnezeu. Niciodată! Dumnezeu nu trimite suferința, El este Izvorul vieții. Fragilitatea trupului face parte din această creație trecătoare, iar unele încercări vin pur și simplu, fără nicio legătură cu vreo faptă, vreo omisiune sau vreo greșeală omenească. Nicio grijă suplimentară din lume nu ar fi putut schimba taina rânduită de Dumnezeu.

Voi ați fost pentru Ben părinții desăvârșiți. I-ați dăruit o dragoste uriașă, i-ați arătat lumea, i-ați ascultat visele, ați fost alături de el la fiecare pas. Ben a plecat din această lume știind cu toată ființa lui că este iubit fără margini. În ultimul său mesaj de Ziua Tatălui, te-a numit cel mai bun tată, cel mai haios tată. Aceasta a fost mărturia inimii lui. Dumnezeu nu vă acuză cu nimic; dimpotrivă, El vă ține strâns la pieptul Său. Sunteți liberi de orice vină. Lăsați lacrimile voastre să fie doar lacrimi de iubire și de dor, nu de apăsare.

Și ție, dragul meu Ryan, vreau să-ți vorbesc.

Știu cât de mult îți lipsește fratele tău mai mare. Ben nu a fost doar frate, a fost cel mai bun prieten al tău, partenerul tău de joacă, cel cu care explorai lumea și împărțeai micile voastre secrete. Când simți că dorul te apasă, adu-ți aminte de râsul lui. Adu-ți aminte de curajul lui, de felul în care știa să transforme chiar și o încercare picantă într-un motiv de chicotit.

Ben nu este departe de tine, Ryan. El este acum în grija lui Dumnezeu, la acel Mare Banchet Ceresc, alături de tineri curați precum Sfântul Carlo Acutis. Te veghează din cer cu aceeași mândrie și dragoste cu care te privea aici. El vrea ca tu să trăiești frumos, să fii puternic, să explorezi lumea cu curaj, să înveți și să fii lumina și mângâierea părinților tăi. Dragostea care vă leagă pe voi doi este o legătură pe care moartea nu o poate tăia niciodată.

Mă îndrept cu aceeași căldură către toți cei care s-au unit cu noi astăzi în această rugăciune, fie de aproape, fie de la mari depărtări.

Poate că printre voi se află o mamă care plânge în tăcere într-o cameră pustie. Poate se află un tată care își ascunde lacrimile ca să pară puternic în fața celorlalți. Poate este un copil care se luptă cu o suferință grea sau o familie care trece printr-o noapte întunecată a sufletului. Să știți că nu sunteți singuri. În Biserica lui Cristos, nimeni nu poartă crucea de unul singur.

Priviți cum lucrează iubirea dincolo de mormânt. În amintirea lui Ben, o fântână cu apă curată curge astăzi într-un sat din Vietnam, aducând viață și speranță celor însetați. Generozitatea și blândețea lui Benjamin continuă să rodească pe pământ, în timp ce sufletul lui se bucură de apele odihnei veșnice în Împărăția Cerurilor. Așa lucrează Dumnezeu: transformă durerea în izvor de har și lacrimile în milostivire.

Ce putem lua cu noi astăzi, când vom păși din nou în viața de zi cu zi?

Să luăm cu noi puterea acelui cuvânt al lui Isus din sinagoga din Cafarnaum: „Taci și ieși!”.

Când tristețea amenință să devină disperare, când gândurile de teamă sau de vinovăție încep să strige în mintea voastră, chemați Numele lui Isus. Rugați-L pe El să rostească acel cuvânt de autoritate peste inima voastră, poruncind întunericului să tacă.

Și luați cu voi ceva din curajul luminos al lui Ben: capacitatea de a zâmbi chiar și atunci când ochii sunt plini de lacrimi, știind că viața este un dar prețios și că la capătul drumului ne așteaptă îmbrățișarea lui Dumnezeu.

Să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Îndurerată care a stat neclintită lângă Crucea Fiului ei și a primit în inima ei toată tăcerea sâmbetei până la zorii Învierii, să vă acopere cu mantia ei de pace.

Benjamin este în lumina lui Cristos. Iar noi mergem înainte cu speranță, știind că „Domnul este credincios în toate cuvintele sale și sprijină pe toți cei împovărați”.

Până în ziua în care ne vom reîntâlni la masa cea veșnică, unde nicio lacrimă nu va mai cădea, iar bucuria va fi fără de sfârșit.

Amin.