În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Să ne adunăm inimile în această oază de rugăciune, aducând în fața milostivirii lui Dumnezeu viețile noastre și dorul nostru cel mai sfânt.
Doamne, ai milă de noi. Cristoase, ai milă de noi. Doamne, ai milă de noi.
Imaginați-vă pentru o clipă o casă liniștită dintr-un sat antic de pe malul lacului, după ce soarele a apus și străzile auamorțit. În acea casă se află o femeie cuprinsă de o febră care o mistuie, o mamă din familia lui Simon, zăcând fără vlagă pe un pat simplu. Oamenii vin la Isus și îi vorbesc despre ea. Ceea ce face Isus nu este să țină un discurs lung sau să caute explicații complicate; El se apropie, se pleacă deasupra ei, mustră acea febră nemiloasă, iar ea pleacă pe loc. Și nu doar atât: îndată ce se ridică, acea femeie nu stă să se plângă de slăbiciune, ci începe să le slujească.
Această imagine a atingerii lui Isus care ridică un om din slăbiciunea lui spre o slujire plină de viață este firul pe care îl vom ține strâns astăzi.
Căci trăim cu toții în mijlocul unor febre care nu se văd, dar care ne ard pe dinăuntru. Sunt nopțile lungi în care inima nu-și găsește odihna, momentele în care ne simțim paralizați de o oboseală care nu e doar a trupului, ci a sufletului. Și avem nevoie, mai mult decât de orice pe pământ, ca Domnul să se aplece deasupra noastră și să ne spună un cuvânt de pace.
Suntem astăzi la două luni și jumătate de la acea zi de 13 iunie, când Benjamin Vo a pornit în zborul său spre Patria cerească.
Două luni și jumătate… Pentru lumea de afară, care aleargă pe străzi și își vede de calendarele ei grăbite, timpul a trecut. Dar pentru voi, Alan, Thao și Ryan, aceste săptămâni au avut greutatea unei veșnicii. Trebuie să privim această rană în față, fără grabă și fără ocolișuri. În Biserica lui Cristos nu ne ascundem durerea după cuvinte mari. Golul lăsat de Ben în casă, tăcerea de la masă, acele locuri în care prezența lui era atât de vie — toate acestea sunt o tăietură reală. Când iubești un fiu cu o inteligență atât de sclipitoare și cu un suflet atât de curat, absența lui fizică lasă o tăcere imensă.
Și în această tăcere, ascultați ce ne spune Apostolul Paul în prima lectură de astăzi către Corinteni. El ne vorbește despre felul în care noi privim lucrurile: „Cine este Paul? Cine este Apollos? Slujitori prin care ați crezut, după cum i-a dat fiecăruia Domnul. Eu am sădit, Apollos a udat, dar Dumnezeu a dat creșterea”.
Ce ne dezvăluie Paul aici?
Ne dezvăluie că noi, în slăbiciunea noastră omenească, tindem să măsurăm viața după cine a sădit-o și cine a udat-o pe termen lung, după numărul anilor adunați într-un calendar. Privim o viață de cincisprezece ani și, cu ochii trupești, ni se pare o carte închisă mult prea devreme. Dar Paul ne amintește adevărul fundamental: „Nici cel care sădește, nici cel care udă nu este nimic, ci numai Dumnezeu, care dă creșterea”. Dumnezeu nu măsoară o viață după lungimea ei cronologică, ci după roadă, după frumusețea modului în care a fost trăită, după iubirea pe care a lăsat-o în urmă.
Benjamin a fost un băiat de o minte uimitoare, o minte care la vârste fragede rezolva ecuații avansate, un băiat care iubea tehnologia, care scria cod curat pe GitHub, care visa la avioane, la cer și la companii aeriene cu un chicotit atât de molipsitor și plin de bucurie, cum era acel vis drag despre care vorbeați. Dar dincolo de geniul lui tehnic și de curiozitatea lui fără margini, Ben a fost definit de o blândețe rară.
Îți amintești, Alan, de acele momente în care Ben stătea și te asculta povestind? Își ținea atenția trează, absorbind fiecare cuvânt cu o admirație curată de fiu. Sau gândiți-vă la acea generozitate spontană a lui din ultimii ani: când unchiul său William trecea prin suferință, Ben, un adolescent de cincisprezece ani, s-a dus la părinții lui și le-a spus că vrea să dea tot ce avea în pușculița sa ca să ajute. Nu a trebuit să o spargă, nu a fost nevoie, dar intenția aceea nealterată — un băiat care vrea să ofere tot ce are pentru cineva care suferă — ne arată inima pe care a purtat-o în piept.
Aceasta este roada pe care Dumnezeu a crescut-o în grădina vieții lui Ben. O viață scurtă pe pământ, dar plină de o iubire imensă.
Alan și Thao… Vreau să vă vorbesc vouă direct, cu toată blândeța din lume.
În aceste două luni și jumătate, poate că în nopțile lungi s-a strecurat în mintea voastră acea întrebare grea, acea șoaptă a vinovăției care încearcă să le fure părinților liniștea: „Am făcut totul? Am ratat vreun semn? Am fi putut schimba ceva?”. Vreau să luăm această piatră de pe umerii voștri chiar acum. Ascultați cuvântul Domnului. Isus a spus că suferința și boala nu vin ca o pedeapsă și nu sunt vina nimănui. Nici voi, niște părinți care v-ați iubit fiul cu fiecare fărâmă a ființei voastre, care l-ați însoțit în fiecare călătorie prin lume, nu ați greșit cu absolut nimic. Nu ați omis nimic. Sunteți părinți minunați, iar Ben a plecat știind că este iubit dincolo de orice limită. El v-a lăsat acele cuvinte calde, numindu-tă cel mai bun tată, cel mai haios tată. Lăsați orice vinovăție să se dizolve în marea milostivire a lui Dumnezeu; sunteți pe deplin iertați, pe deplin iubiți și nu aveți nicio vină.
Și ție, Ryan, fratele drag al lui Ben, vreau să îți spun să fii curajos.
Știu că îl simți lipsă în fiecare colț al casei, în fiecare moment în care împărțiți amintirile voastre. Dar Ben este acum în lumina lui Dumnezeu, la acel Mare Banchet Ceresc, alături de tineri ca Sfântul Carlo Acutis, care au iubit cerul la fel de mult cum au iubit lumea de aici. Ben te veghează, Ryan. El vrea să te vadă cum crești, cum înveți, cum mergi înainte cu aceeași determinare pe care o avea el când spunea că a încerca este tot ce contează.
Mă îndrept cu aceeași îmbrățișare spre toți cei care ne ascultă de departe: mame care plâng în tăcere, tați care își ascund lacrimile, familii care duc o cruce grea. Nu sunteți singuri. În numele lui Benjamin, acea fântână de apă vie de la Cà Mau continuă să potolească setea celor sărmani din Vietnam, o dovadă vie că iubirea unui băiat nu moare, ci devine izvor pentru alții.
Ce luăm cu noi astăzi, când pășim din nou în zilele noastre?
Să luăm mângâierea că suntem „terenul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Să lăsăm ca attingerea lui Isus să ne ridice din slăbiciune, așa cum a ridicat-o pe mama-in-lege a lui Simon, pentru a putea sluji cu dragoste celor din jur.
Să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria să vă acopere cu mantia ei de mamă pe voi, Alan, Thao și Ryan, aducând în sufletele voastre acea pace care nu se va sfârși niciodată. Amin.
For the intentions entrusted to Ben on our prayer wall:
Îndemnați de porunca Mântuitorului și formați de învățătura divină, îndrăznim să spunem:
Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău; vie împărăția ta; facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Amin.
Binecuvântarea atotputernică a lui Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, să coboare asupra voastră și să rămână pururea. Amin.
✝ May almighty God bless you: the Father, and the Son, and the Holy Spirit. Amen.