Joi din săptămâna a XXIII-a de peste an

Imaginează-ți o oglindă. Nu una în care ne privim pentru a ne aranja părul sau pentru a verifica dacă totul este în regulă la suprafață, ci o oglindă care, în tăcerea ei, ne arată ceea ce am uitat despre noi înșine. În lectura de astăzi, Sfântul Paul ne oferă o oglindă a sufletului: „Cunoașterea umflă mândria, dar iubirea zidește”. Cât de ușor este să ne pierdem în detalii, în calcule, în dorința de a stăpâni lumea prin logică și informație. Dar Paul ne amintește că, în fața lui Dumnezeu, nu contează cât de mult știm, ci cât de mult iubim. Această oglindă a iubirii care zidește este firul pe care îl vom ține astăzi, căutând să vedem în ea chipul lui Benjamin, fiul vostru, și lumina pe care el a lăsat-o în urma lui.

Suntem la două luni de când Ben a plecat spre Patria cerească. Două luni în care casa voastră, Thao și Alan, a devenit un sanctuar al amintirilor. Îmi imaginez adesea acea minte sclipitoare a lui, acea curiozitate care îl făcea să exploreze infrastructuri complexe de cloud sau să viseze la „Con Chim Airlines” cu atâta entuziasm. Ben nu era doar un băiat inteligent; el era un băiat care înțelegea intuitiv că viața are sens doar atunci când este orientată spre ceilalți. Acea dorință a lui de a-și oferi întreaga pușculiță pentru a-l ajuta pe unchiul William, într-un moment de criză, nu a fost un calcul matematic. A fost o explozie de iubire. El nu a spart pușculița, nu a fost nevoie, dar gestul a fost făcut în inima lui. Aceasta este „cunoașterea” de care vorbește Paul: nu cea care umflă, ci cea care se golește pe sine pentru a-l ridica pe celălalt.

Trebuie să privim această durere în față, cu onestitate. Știu că există momente când liniștea casei devine un ecou al absenței. Știu că există întrebări care nu au răspunsuri omenești, „de ce-uri” care ne apasă pieptul ca o piatră. Dar priviți Evanghelia de astăzi. Isus ne cere ceva ce pare imposibil: „Iubiți-vă dușmanii, faceți bine celor care vă urăsc”. De ce ne-ar cere Isus așa ceva? Pentru că El știe că, dacă ne limităm iubirea doar la cei care ne iubesc, nu facem nimic mai mult decât ceilalți. Dar când iubim în mijlocul durerii, când alegem bunătatea atunci când am putea fi amari, atunci devenim fii ai Celui Preaînalt. Iubirea creștină nu este un sentiment, este o alegere radicală de a zidi, chiar și atunci când noi înșine suntem dărâmați.

Alan și Thao, vreau să vă vorbesc direct, cu inima unui preot care vede greutatea pe care o purtați. Știu că în nopțile în care somnul întârzie, mintea voastră se întoarce la acele luni de luptă, căutând o vină, un „dacă aș fi făcut altfel”. Vă implor, în numele lui Cristos: lăsați această piatră să cadă. Nu sunteți vinovați de nimic. Nu ați ratat niciun semn, nu ați omis nicio îngrijire. Boala nu este o pedeapsă, nici o eroare a părinților. Uneori, suferința intră în viață ca o furtună neașteptată, fără să ceară voie. Dumnezeu nu vă acuză; El vă strânge la piept. Sunteți părinții care au iubit până la capăt, care au fost „casa” de siguranță pentru Ben. Nu vă mai acuzați, pentru că Dumnezeu v-a absolvit deja prin iubirea cu care v-a înconjurat fiul. El a fost un băiat minunat pentru că a crescut într-o casă plină de iubire, nu de calcule.

Ben era un băiat care știa să se bucure. Îmi amintesc de acele momente în care râdea cu poftă, chiar și atunci când viața era grea. Acea bucurie a lui era un semn al prezenței lui Dumnezeu. El nu a lăsat suferința să-i închidă inima. El a continuat să viseze, să construiască, să iubească. Ryan, fratele lui, tu ești cel care porți astăzi torța acestei bucurii. Știu că este greu să fii fratele celui care a plecat, dar Ben nu este departe. El este în fiecare amintire, în fiecare zâmbet pe care îl schimbi cu părinții tăi, în fiecare pas pe care îl faci spre viitor. Ben se bucură de tine. El te privește de la „Banquet of Heaven” și se roagă pentru tine, așa cum tu te rogi pentru el.

Isus ne spune astăzi: „Fiți milostivi, așa cum Tatăl vostru este milostiv”. Aceasta este cheia. Milostivirea nu este o slăbiciune, este forța de a privi suferința fără să ne pierdem speranța. Când oferiți un pahar cu apă în numele lui Ben, când ajutați pe cineva care suferă, când faceți un mic act de caritate în secret, voi continuați viața lui. Acea fântână săpată în numele lui în Vietnam, acel „Giếng Gioan Baotixita”, este un simbol al vieții care continuă să curgă. Ben a devenit o sursă de viață pentru alții. El a înțeles, poate mai mult decât mulți adulți, că a trăi înseamnă a te oferi.

Nu vă temeți de viitor. Chiar dacă astăzi inima voastră este grea, amintiți-vă că sunteți iubiți. Dumnezeu nu v-a părăsit. El este cu voi în fiecare secundă a acestei absențe. El transformă lacrimile voastre în rugăciune. Nu încercați să înțelegeți totul acum. Lăsați-vă purtați de iubirea Lui care zidește. Ben este bine. El este mai viu decât am fost noi vreodată, pentru că el este în inima Celui care a învins moartea.

Când ieșiți astăzi pe ușă, luați cu voi acest gând: Ben este acasă. El este în lumina veșnică, alături de sfinți, liber de orice suferință, visând la zboruri pe care noi nici nu ni le putem imagina. Nu vă lăsați învinși de durere. Trăiți, iubiți, zâmbiți, așa cum Ben ar fi vrut să vă vadă. Faceți astăzi un mic gest de bunătate, un lucru mărunt, dar făcut cu inima deschisă. Lăsați ca viața lui, scurtă dar atât de plină de lumină, să continue să curgă prin voi. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă dea pacea care depășește orice înțelegere. Amin.