Marți din Săptămâna a XXIX-a de peste an

Priviți, pentru o clipă, acea imagine a lui Benjamin Vo, așezat cu o concentrare senină, cu ochii sclipind de acea curiozitate care nu se mulțumea niciodată cu puțin. Îl văd adesea cu mintea, aplecat asupra unui ecran, nu doar pentru a scrie cod, ci pentru a construi un univers. Îmi amintesc de acea pasiune a lui pentru avioane, pentru acele „păsări de metal” care brăzdează cerul, și cum, cu un zâmbet complice, vorbea despre „Con Chim Airlines”. Nu era doar un vis de copil; era dorința unui suflet de a se înălța, de a depăși orizontul, de a atinge ceva mai înalt decât ceea ce vedem cu ochii trupești. În acea curiozitate a lui, în acea dorință de a înțelege cum funcționează lumea, Ben nu făcea decât să caute urmele Creatorului în mecanismele complexității. El era un băiat care privea mereu înainte, cu o încredere care ne uimea pe toți.

În prima lectură de astăzi, Sfântul Paul ne vorbește despre un zid care a fost dărâmat. „El este pacea noastră, el care a făcut din cele două una și a dărâmat zidul despărțitor al dușmăniei”. Paul ne spune că, prin sângele lui Cristos, am devenit „nu mai suntem străini și venetici, ci concetățeni cu sfinții și membri ai casei lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte sunt, pentru noi, astăzi, un balsam. Știu că au trecut patru luni de când Benjamin s-a întors la Tatăl, și știu că acea casă, care odinioară răsuna de râsetele lui și de discuțiile despre avioane, pare acum o casă cu un zid ridicat între noi și el. Ne simțim uneori ca niște străini în propria noastră viață, rătăcind prin camerele în care el nu mai este. Dar ascultați ce spune Paul: zidul a fost dărâmat. Prin Cristos, noi nu suntem despărțiți de cei care au plecat înaintea noastră. Suntem cu toții „zidiți împreună ca să devenim un locaș al lui Dumnezeu în Duh”. Ben nu a plecat într-o țară străină; el este în casa Tatălui, în aceeași casă în care suntem și noi, doar că el locuiește în acea parte a casei unde lumina nu mai este umbrită de nicio suferință.

Alan și Thao, știu că în liniștea nopții, mintea voastră se întoarce la acele luni de luptă, la fiecare detaliu medical, la fiecare efort depus, întrebându-vă cu o durere care nu vrea să se vindece: „Am omis ceva? Am fi putut face mai mult?”. Vreau să vă spun astăzi, cu toată autoritatea iubirii lui Dumnezeu: nu ați omis nimic. Boala lui Ben nu a fost un eșec al vigilenței voastre, nu a fost rezultatul vreunei neglijențe și, cu siguranță, nu a fost o pedeapsă. Dumnezeu nu trimite suferința ca pe o lecție de pedagogie divină. Unele furtuni vin în viața noastră nu pentru că am greșit drumul, ci pur și simplu pentru că trăim într-o lume care așteaptă încă răscumpărarea finală. Această greutate a vinovăției – lăsați-o jos acum. Sunteți absolviți de orice vină; sunteți liberi să plângeți dorul, dar vă rog, nu mai purtați o cruce pe care El nu a pus-o niciodată pe umerii voștri. Dumnezeu v-a ales să fiți părinții lui Ben, iar iubirea voastră a fost oglinda fidelă a iubirii Sale. Nu ați ratat niciun semn; ați fost acolo, ați luptat, ați iubit până la capăt. Aceasta este tot ce contează în ochii Celui care a creat stelele și care, astăzi, îl ține pe Ben la pieptul Său. Dumnezeu nu acuză pe nimeni; El doar mângâie.

Priviți acum spre Evanghelie. Isus ne cere să fim ca niște slujitori care așteaptă întoarcerea stăpânului. „Să aveți mijloacele încinse și făcliile aprinse”. Ce imagine frumoasă! Nu este vorba despre o vigilență anxioasă, ci despre o pregătire plină de speranță. Stăpânul nu vine ca să ne judece, ci ca să ne servească. „Amen, vă spun, se va încinge, îi va pune să stea la masă și, trecând, îi va servi”. Gândiți-vă la asta. Dumnezeu, Stăpânul universului, Se face slujitorul nostru. El a făcut acest lucru pentru Ben. Când Ben a trecut pragul veșniciei, nu a fost întâmpinat de un judecător sever, ci de Isus care l-a invitat la masă, care l-a așezat la dreapta Sa, care l-a servit cu bucuria Împărăției. Ben este acum în acea stare de binecuvântare, așteptând, cu făclia aprinsă, momentul în care și voi vă veți așeza la aceeași masă cu el.

Această imagine a „făcliei aprinse” ne amintește de bunătatea lui Ben. Îmi amintesc de acel gest, atât de simplu și totuși atât de copleșitor: un băiat de 15 ani care, la auzul suferinței unchiului William, a vrut să-și ofere întreaga pușculiță. Nu a spart-o, nu a fost nevoie, dar intenția însăși – acea dorință spontană de a renunța la tot ce avea pentru a aduce alinare – este „făclia” pe care Ben a purtat-o mereu. El nu a păstrat nimic pentru sine; a fost un băiat care a înțeles că tot ce avem aparține lui Dumnezeu și iubirii de aproapele. Ben nu a fost un „hambar” care stochează, ci o „fântână” care dăruiește. Această noblețe a sufletului său, această capacitate de a vedea dincolo de sine, este moștenirea lui cea mai prețioasă. Această bunătate continuă să curgă prin „Fântâna din Cà Mau”, prin fiecare gest de milostenie făcut în numele lui, prin fiecare viață atinsă de amintirea lui. Ben a înțeles că, în final, nu luăm cu noi nimic din ceea ce am construit, ci doar ceea ce am dăruit.

Ryan, frate drag, știu că tăcerea din casă este uneori mai grea decât orice zgomot. Știu că îți lipsește partenerul tău de aventuri, cel cu care plănuiai viitorul și cu care râdeai de „Con Chim Airlines”. Dar amintește-ți că Ben nu a dispărut. El este în lumina lui Dumnezeu, acolo unde nu mai există nicio boală, nicio limitare, ci doar bucuria pură. El te privește și te încurajează să rămâi tu însuți, să fii curajos, să continui să explorezi lumea cu aceeași minte genială și aceeași inimă blândă. Nu te teme să trăiești, să visezi și să fii fericit. Ben ar vrea exact asta pentru tine. Poartă în inima ta acea bucurie pe care ați împărțit-o, acele momente în care râdeați împreună, și simte-l aproape în fiecare pas pe care îl faci. El este cu tine, într-un mod pe care inima ta îl cunoaște mai bine decât mintea.

Pentru voi toți, cei care ne ascultați din atâtea locuri, purtându-vă propriile suferințe, copii care luptați cu boala în spitale, familii care simțiți că podeaua se prăbușește sub picioare: Dumnezeu nu este absent din durerea voastră. El nu trimite suferința și nu se bucură de lacrimile voastre. Dar El este acolo, în tăcere, strângându-vă în brațe și așteptând să vă lase să vă odihniți în El. Nu căutați să înțelegeți totul acum. Pur și simplu, lăsați-vă ținuți. Credința nu este un răspuns logic la întrebarea „de ce”, ci este încrederea că, indiferent de cât de întunecată este noaptea, Dumnezeu este deja acolo, pregătind zorii. El este capătul de piatră al templului, așa cum spune Paul. Totul se ține împreună în El.

Maica Domnului, care a stat sub cruce și a simțit cum sabia durerii îi străpunge sufletul, să vă fie mamă astăzi. Ea înțelege ce înseamnă să pierzi un fiu și vă șoptește în tăcere: „Nu vă temeți, copilul vostru este acasă”. Ea a privit cum viața Fiului ei a fost oferită pentru toți, și ea privește acum cum viața lui Ben continuă să aducă roadă prin iubirea voastră care se revarsă asupra altora. Acea fântână din Cà Mau, care poartă numele lui și oferă apă vie celor însetați, este un semn al faptului că iubirea lui Ben nu s-a oprit. Ea curge, ea hrănește, ea dă viață.

Astăzi, plecați cu un gest mic, ascuns de ochii lumii. Poate o rugăciune pentru cineva care suferă, poate un act de bunătate făcut în tăcere pentru un străin, în numele lui Ben. Nu căutați să fiți văzuți. Faceți-o pentru că iubirea, odată primită de la Dumnezeu, trebuie să circule. Așa trăiește Ben. Așa învinge iubirea moartea. Nu vă temeți. Sunteți prețioși. Sunteți iubiți. Sunteți ai Lui. Dumnezeu să vă întărească, să vă mângâie și să vă țină mereu în lumina feței Sale. Amin.