Sărbãtoarea Dedicării Bazilicii Laterane din Roma

Priviți, pentru o clipă, acea imagine atât de simplă și luminoasă: Benjamin, stând cu mâinile în buzunare, purtând acea șapcă și geanta pe umăr, zâmbind cu o vioiciune curată în fața marelui aflux de oameni din Piața Sfântul Petru de la Roma. Îl vedeți? Nu era un trecător oarecare, ci un băiat care privea lumea cu o curiozitate vie, un suflet care absorbea frumusețea pietrelor vechi și a cerului deschis de deasupra. Patru luni au trecut de când acel scaun de acasă a rămas gol, iar pentru voi, Alan și Thao, pentru tine, Ryan, acea absență nu este doar un loc liber la masă, ci o tăcere care umple fiecare colț al casei voastre. Cum să mai vorbești despre „templu” sau despre „apă vie” atunci când inima voastră este atât de grea, când dorul de el vă taie răsuflarea în fiecare dimineață?

În prima lectură de astăzi, profetul Ezekiel ne poartă într-o viziune care ne taie respirația: „Am văzut apă curgând de sub pragul templului spre răsărit… și oriunde va ajunge acest râu, tot ce mișcă, tot ce trăiește va trăi”. Gândiți-vă la această imagine a apei care izvorăște din sanctuar, o apă curată, care dă viață pustiului, care vindecă marea sărată, pe malurile căreia cresc pomi ale căror frunze nu se veștejesc niciodată. Benjamin a fost un astfel de izvor de viață pentru voi. Cu mintea lui sclipitoare, cu acea capacitate uimitoare de a înțelege lumea digitală, dar mai ales cu acea blândețe rară care se citea pe chipul lui, el a fost o prezență care a adus prospețime în viața voastră. Când asculta poveștile tatălui său cu o atenție caldă, când zâmbea cu drag, el nu făcea decât să lase să curgă acea bunătate care vine din inima lui Dumnezeu. El a înțeles, fără să știe, că viața nu este făcută să fie reținută, ci să fie dăruită.

Să spunem adevărul, așa cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, fără grabă și fără cuvinte meșteșugite. Durerea voastră nu este o lipsă de credință. Este prețul unei iubiri atât de uriașe, încât nicio măsură omenească nu o poate cuprinde. Sunt seri în care tăcerea din casă apasă ca o placă de beton, momente în care Ryan caută privirea fratelui său și găsește doar o fotografie, iar voi, părinții, simțiți că fiecare zi cere un efort uriaș doar pentru a duce crucea mai departe. Și în acele ore de oboseală adâncă, se strecoară adesea acea umbră tăcută, acea vinovăție neînduplecată care vă șoptește în minte: „Am făcut totul? Am ratat vreun semn? Oare nu cumva am putut schimba ceva?”. Vreau să vă spun astăzi, cu toată blândețea lui Dumnezeu și cu toată autoritatea iubirii Sale: lăsați jos această piatră. Nu ați omis nimic. Boala și plecarea lui Benjamin nu au fost o scăpare a voastră, nu au fost o lipsă de veghe și cu atât mai puțin o pedeapsă. Dumnezeu nu trimite suferința, nu cântărește iubirea voastră prin prisma unui diagnostic și nu vă acuză de nimic. Unele încercări vin în această lume dincolo de orice control omenesc, fără ca cineva să fi greșit cu ceva, fără ca nicio vigilență din lume să le poată opri. Sunteți absolviți în fața cerului de orice vină pe care încercați să o purtați. Lăsați-o jos. Dumnezeu nu vă cere să vă pedepsiți singuri; El vă cere doar să vă lăsați îmbrățișați.

Și tocmai în mijlocul acestei oboseli vine Evanghelia de astăzi, cu o scenă plină de o forță cutremurătoare. Isus intră în templu și îi scoate afară pe cei care transformaseră casa Tatălui într-o piață. Când ucenicii îl întreabă ce semn dă pentru aceste fapte, Isus le dă un răspuns care părea de neînțeles: „Distrugeți acest templu și în trei zile îl voi ridica”. Evanghelistul ne spune clar: „El vorbea despre templul trupului său”. Gândiți-vă la acest adevăr. Trupul nu este doar materie; el este templul Duhului Sfânt, așa cum ne amintește Sfântul Paul în a doua lectură: „Voi sunteți templul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi”. Benjamin a fost un astfel de templu. În trupul lui fragil, dar plin de o demnitate imensă, a locuit însuși Dumnezeu prin iubire, prin curiozitate, prin generozitate. Gândiți-vă la acel moment în care, la cincisprezece ani, când unchiul său William trecea prin suferință, Ben a vrut să ofere tot ce avea în pușculița lui. Nu a spart pușculița, nu a fost nevoie, dar gestul a rămas scris în ceruri. Un băiat care, unprompted, a fost gata să predea totul pentru cineva drag. Aceasta este piatra vie a unui templu care nu se va prăbuși niciodată.

… Vreau să vă invit să vă opriți puțin asupra acelei imagini cu Benjamin și tatăl său, împărtășind acele momente de liniște, sau a acelor vise despre o companie aeriană pe care o numea cu un zâmbet ștrengăresc „Con Chim Airlines”. Când vorbea despre avioane, despre cer, despre zbor, el nu făcea decât să privească spre casa lui adevărată. Acel zâmbet, acea bucurie nu au murit. Ele fac parte din apa vie care continuă să curgă din sanctuarul cerului în viața voastră.

Ryan, fratele lui drag, tu porți în pașii tăi, în lumina zâmbetului tău, o parte din acest templu viu. Când te uiți spre cer, când mergi înainte cu curaj, să știi că nu ești singur. Ben este acolo, la banchetul ceresc, privind cu drag spre voi toți. El vă șoptește din tăcere că este bine, că a ajuns la limanul cel bun, acolo unde nu mai există boală, unde nu mai există despărțire.

Pentru voi, Alan și Thao, lăsați ca acest râu de apă vie din viziunea lui Ezekiel să spele orice urmă de vinovăție, orice oboseală din sufletul vostru. Nu sunteți singuri în această pustie. Dumnezeu vă ține de mână. Maica Domnului, care a stat sub cruce cu inima sfâșiată, vă acoperă cu mantia ei de mamă. Ea știe ce înseamnă să pierzi un fiu și vă duce lacrimile direct la Tronul Tatălui.

Să plecăm astăzi cu un gând simplu de dus cu noi pe ușă. Să facem un gest mic de bunătate, o mângâiere oferită cuiva în tăcere, în memoria lui Benjamin, fără zgomot, fără căutarea laudelor. Să lăsăm ca iubirea lui să continue să curgă prin noi în această lume. Domnul să vă binecuvânteze, să vă mângâie și să vă dăruiască pacea care nu se sfârșește niciodată. Amin.