Joi din săptămâna a douăzeci și cincea de peste an

Priviți pentru o clipă spre o fereastră de avion, în acea liniște de deasupra norilor unde cerul își schimbă nuanțele de la albastru intens la un purpuriu nesfârșit. Benjamin Vo, cu privirea lui curioasă și mintea sclipitoare, a petrecut multe ore contemplând aceste orizonturi, visând la rutele pe care „Con Chim Airlines” le-ar fi putut deschide într-o zi. Pentru el, un avion nu era doar metal și tehnologie; era o promisiune a distanțelor care pot fi cucerite, o dovadă a faptului că lumea, deși vastă, este accesibilă minții care îndrăznește să viseze. Acea pasiune pentru aviație nu era doar un hobby; era o fereastră deschisă spre infinit, o reflexie a sufletului său care, chiar și la 15 ani, privea mereu mai sus, dincolo de limitele vizibilului.

În prima lectură de astăzi, Eclesiastul ne izbește cu un adevăr care pare să ceară o socoteală grea: „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune! Ce folos are omul din toată truda lui sub soare?”. Este o întrebare care ne lovește direct în plex, mai ales când privim spre scaunul gol, spre acele proiecte de pe GitHub care au rămas în așteptare, spre camera în care tăcerea a devenit un oaspete permanent de trei luni încoace. Ne uităm la cursul râurilor care se varsă în mare fără a o umple vreodată, la soarele care răsare și apune, la generațiile care trec, și ne întrebăm dacă viața lui Ben, atât de scurtă și de intensă, a fost doar o clipă care s-a stins în neant. Eclesiastul pare să spună că nimic nu este nou, că totul se repetă, că memoria oamenilor se șterge ca urma pașilor pe nisip.

Dar priviți dincolo de cuvintele acestea, Alan și Thao. Priviți dincolo de această „deșertăciune” a lumii materiale. Dacă totul ar fi fost doar materie, dacă totul s-ar fi rezumat la ce putem atinge sau măsura, atunci viața lui Ben ar fi fost într-adevăr o pierdere. Însă noi nu suntem oameni ai deșertăciunii, ci oameni ai Învierii. Ceea ce Eclesiastul numește deșertăciune este, de fapt, efemeritatea lucrurilor care nu sunt ancorate în Dumnezeu. Dar Ben a fost ancorat. El a fost un fiu care a știut să iubească, un frate care a știut să fie prezent, un om care a purtat în el scânteia divină a creativității și a bunătății. Acea bunătate nu este deșartă. Ea este veșnică.

Știu că sunteți aici, purtând durerea aceasta care nu are nume. Știu că sunt seri în care amintirea lui Ben vă ambuschează în cele mai neașteptate momente: o jucărie, un sunet de motor de avion, un colț de cameră unde obișnuia să lucreze. Vă întreb, în tăcerea inimilor voastre: ați simțit vreodată că ați fi putut face mai mult? Acea umbră a vinovăției – „dacă aș fi observat mai devreme”, „dacă aș fi putut schimba cursul” – este o minciună a celui rău. Vreau să vă spun un adevăr, cu toată blândețea pe care o pot aduna în fața altarului: boala lui Ben nu a fost pedeapsa voastră. Nu ați ratat niciun semn. Nu ați omis nicio îngrijire. Ați fost părinții care l-au înconjurat pe Ben cu o iubire atât de totală, încât însăși viața lui a fost o prelungire a acestei ocrotiri. Dumnezeu nu vă acuză cu nimic, și nici voi nu trebuie să vă sfâșiați inimile cu vinovății care nu-s ale voastre. Lăsați această piatră grea jos, la picioarele crucii. Ben nu este în cer pentru că ați fi făcut voi totul perfect, ci pentru că a fost iubit, și pentru că Dumnezeu l-a chemat la „Banquet of Heaven” ca pe un fiu preaiubit.

Priviți acum la Evanghelie. Irod, tetrarchul, este neliniștit. El aude despre Isus și se întreabă cine este acest om despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate. „Ioan a fost decapitat de mine. Cine este oare acesta?”. Irod caută să-L vadă pe Isus, dar nu din credință, ci din perplexitate, din teamă, din dorința de a controla. Cât de diferit este Irod de voi! Voi nu-L căutați pe Dumnezeu din teamă sau din curiozitate rece. Voi Îl căutați din durere, din dor, din nevoia de a găsi un sens. Și în această căutare, Isus nu Se ascunde. El este acolo, în tăcerea care urmează după ce strigați numele lui Ben. El este acolo, în fiecare vis în care Ben apare, puternic și senin, așa cum tatăl său l-a văzut în acea noapte de 25 iunie, spunându-i: „Nu te îngrijora, voi veghea asupra voastră”. Aceasta nu este o iluzie. Aceasta este mângâierea pe care Dumnezeu o dă celor care suferă.

Aceasta este întorsătura. Ben nu a dispărut. El a trecut în „aeroportul” veșniciei, acolo unde rutele nu se mai termină niciodată. Ryan, frate drag, tu știi asta mai bine decât oricine. Tu ai simțit prezența lui în visele tale, în acea aventură pe roller coaster pe care ați împărtășit-o dincolo de granițele acestei lumi. Nu te teme să trăiești. Nu te teme să fii curios, să înveți, să te bucuri de viață. Ben nu a vrut ca viața ta să se oprească odată cu a lui. El a vrut să te vadă crescând, zburând, explorând. Tu ești purtătorul acelei bucurii pe care ați împărtășit-o pe driveway, când îl ridicai în brațe și el râdea. Acea bucurie este vie. Ea este parte din tine.

Ben a fost un băiat al „oferirii”. Vă amintiți acea intenție, atât de pură și de neașteptată, de a-și oferi întreaga pușculiță pentru unchiul William? El nu a spart-o, nu a fost nevoie, dar acea disponibilitate de a renunța la tot ce avea pentru cineva în suferință este dovada că inima lui era deja pregătită pentru cer. Această „fântână de iubire” pe care ați deschis-o în numele lui în Vietnam, acest izvor de apă curată pentru cei însetați, este lucrarea lui Ben care continuă pe pământ. El nu a plecat cu mâinile goale; el a plecat cu o inimă plină de daruri pe care le-a lăsat în urmă pentru voi și pentru cei sărmani.

Nu căutați răspunsuri în „deșertăciunea” lumii. Căutați-L pe Dumnezeu în „plinătatea” iubirii. Când ieșiți astăzi pe ușa bisericii, duceți cu voi acest gând: Ben este bine. El este în locul unde nu mai există boală, unde nu mai există spital, unde mintea lui sclipitoare poate înțelege, în sfârșit, tot ceea ce aici era doar o schiță. El vă așteaptă. Nu vă grăbiți să înțelegeți totul acum. Lăsați-L pe Dumnezeu să vă vindece, zi după zi, lacrimă după lacrimă. Faceți un gest mic de bunătate astăzi – un cuvânt bun, un gest de ajutor, o rugăciune – și faceți-o în memoria lui. Lăsați ca viața lui să curgă prin voi, ca un râu care, deși pare că se pierde în mare, devine parte din oceanul infinit al iubirii lui Dumnezeu. Maica Domnului, care a stat sub cruce, vă înțelege durerea mai bine decât oricine. Ea vă ține de mână. Mergeți înainte, cu speranță, știind că sunteți iubiți și că, într-o zi, despărțirea aceasta va deveni o îmbrățișare fără sfârșit. Amin.