A douăzeci și noua duminică de peste an

Priviți, pentru o clipă, acea fotografie în care Benjamin Vo stă în grădină, înconjurat de florile mov și galbene, îmbrăcat în cămașa lui bleumarin cu steluțe albe. Mâinile lui sunt relaxate în buzunare, iar pe chip îi înflorește acel zâmbet blând, discret, care părea să spună că el știe ceva ce noi încă învățăm: că lumea este un loc în care bunătatea are ultimul cuvânt. În acea privire senină, nu era doar un adolescent genial, un tânăr care deslușea tainele infrastructurilor cloud sau visa la rutele aviatice ale propriei sale „Con Chim Airlines”. Era fiul care știa să fie prezent, care știa că viața, în toată fragilitatea ei, este un dar ce trebuie purtat cu grijă și cu recunoștință.

În prima lectură de astăzi, profetul Isaia ne vorbește despre Cirus, un rege care nu-L cunoștea pe Dumnezeu, și totuși, Dumnezeu îl numește „unsul meu”. „Eu te-am chemat pe nume”, îi spune Domnul. Aceasta este o veste care ne taie respirația: Dumnezeu nu așteaptă ca noi să fim perfecți sau să avem toate răspunsurile pentru a ne chema pe nume. El ne cunoaște înainte ca noi să-L cunoaștem pe El. Alan, Thao, Ryan, știu că au trecut patru luni de când Ben s-a întors la Tatăl, și știu că în tăcerea casei, numele lui este rostit în fiecare bătaie a inimii voastre. Poate că uneori, în mijlocul acestei dureri care nu cunoaște orar, vă întrebați dacă Dumnezeu a fost cu adevărat acolo, dacă v-a văzut în acele nopți lungi de veghe, dacă v-a auzit rugăciunile șoptite cu lacrimi în ochi. Vreau să vă spun astăzi, cu toată blândețea lui Dumnezeu: El v-a chemat pe nume pe fiecare, și pe Ben, și pe voi. El nu a fost un spectator distant la suferința voastră; El a fost acolo, în fiecare clipă, ținându-vă în brațe chiar și atunci când simțeați că podeaua se prăbușește sub picioare.

Și știu, de asemenea, că mintea voastră se întoarce deseori la acele luni de luptă, la fiecare detaliu medical, la fiecare efort depus, întrebându-vă cu o durere care nu vrea să se vindece: „Am omis ceva? Am fi putut face mai mult?”. Vreau să vă spun astăzi, cu toată autoritatea iubirii lui Dumnezeu: nu ați omis nimic. Boala lui Ben nu a fost un eșec al vigilenței voastre, nu a fost rezultatul vreunei neglijențe și, cu siguranță, nu a fost o pedeapsă. Dumnezeu nu trimite suferința ca pe o lecție de pedagogie divină. Unele furtuni vin în viața noastră nu pentru că am greșit drumul, ci pur și simplu pentru că trăim într-o lume care așteaptă încă răscumpărarea finală. Această greutate a vinovăției – lăsați-o jos acum. Sunteți absolviți de orice vină; sunteți liberi să plângeți dorul, dar vă rog, nu mai purtați o cruce pe care El nu a pus-o niciodată pe umerii voștri. Dumnezeu v-a ales să fiți părinții lui Ben, iar iubirea voastră a fost oglinda fidelă a iubirii Sale. Nu ați ratat niciun semn; ați fost acolo, ați luptat, ați iubit până la capăt. Aceasta este tot ce contează în ochii Celui care a creat stelele și care, astăzi, îl ține pe Ben la pieptul Său.

Priviți acum spre Evanghelie. Fariseii vin la Isus cu o întrebare capcană: „Este permis să plătim impozit Cezarului sau nu?”. Ei vor să-L prindă în cuvinte, să-L forțeze să aleagă între loialitatea față de Dumnezeu și loialitatea față de lume. Dar Isus, cu o înțelepciune care oprește timpul, le cere o monedă. „A cui este chipul acesta și inscripția?”, întreabă El. Când ei răspund „a Cezarului”, Isus rostește acele cuvinte care au străbătut veacurile: „Dați, așadar, Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

Ce înseamnă aceasta pentru noi astăzi? Înseamnă că tot ce purtăm în noi – fiecare vis, fiecare talent, fiecare amintire – poartă un „chip”. Moneda poartă chipul Cezarului, dar omul, fiecare om, poartă chipul lui Dumnezeu. Ben a purtat acest chip într-un mod atât de luminos. Gândiți-vă la acea curiozitate a lui, la mintea lui genială care descifra cloud-ul, la pasiunea lui pentru avioane, la acel vis al „Con Chim Airlines”. Toate acestea erau daruri pe care el le-a primit de la Dumnezeu și pe care le-a pus în slujba celorlalți. Vă amintiți de acea dorință a lui de a-și oferi întreaga pușculiță pentru unchiul William? Nu a fost vorba de bani, ci de gestul unui băiat care a înțeles că tot ce avem aparține, în ultimă instanță, lui Dumnezeu și iubirii de aproapele. Ben nu a spart pușculița, nu a fost nevoie, dar intenția aceea – acea dorință spontană de a renunța la tot ce avea pentru a aduce alinare – este semnul că el a înțeles taina evanghelică a darului de sine. El nu a fost un „mormânt” al regulilor, ci o „fântână” a vieții, așa cum este și acel puț din Cà Mau, care astăzi poartă numele său și oferă apă vie celor însetați. Ben a dat lui Dumnezeu ceea ce era al lui Dumnezeu: inima sa, bunătatea sa, viața sa întreagă.

Ryan, frate drag, știu că tăcerea din casă este uneori mai grea decât orice zgomot. Știu că îți lipsește partenerul tău de aventuri, cel cu care plănuiai viitorul și cu care râdeai de „Con Chim Airlines”. Dar amintește-ți că Ben nu a dispărut. El este în lumina lui Dumnezeu, acolo unde nu mai există nicio boală, nicio limitare, ci doar bucuria pură. El te privește și te încurajează să rămâi tu însuți, să fii curajos, să continui să explorezi lumea cu aceeași minte genială și aceeași inimă blândă. Nu te teme să trăiești, să visezi și să fii fericit. Ben ar vrea exact asta pentru tine. Poartă în telefonul tău acea carte de joc cu avionul, cum ai plănuit, și simte-l aproape în fiecare pas pe care îl faci. El este cu tine, într-un mod pe care inima ta îl cunoaște mai bine decât mintea.

Pentru voi toți, cei care ne ascultați din atâtea locuri, purtându-vă propriile suferințe, copii care luptați cu boala în spitale, familii care simțiți că podeaua se prăbușește sub picioare: Dumnezeu nu este absent din durerea voastră. El nu trimite suferința și nu se bucură de lacrimile voastre. Dar El este acolo, în tăcere, strângându-vă în brațe și așteptând să vă lase să vă odihniți în El. Nu căutați să înțelegeți totul acum. Pur și simplu, lăsați-vă ținuți. Credința nu este un răspuns logic la întrebarea „de ce”, ci este încrederea că, indiferent de cât de întunecată este noaptea, Dumnezeu este deja acolo, pregătind zorii.

Maica Domnului, care a stat sub cruce și a simțit cum sabia durerii îi străpunge sufletul, să vă fie mamă astăzi. Ea înțelege ce înseamnă să pierzi un fiu și vă șoptește în tăcere: „Nu vă temeți, copilul vostru este acasă”. Ea a privit cum viața Fiului ei a fost oferită pentru toți, și ea privește acum cum viața lui Ben continuă să aducă roadă prin iubirea voastră care se revarsă asupra altora. Acea fântână din Cà Mau, care poartă numele lui și oferă apă vie celor însetați, este un semn al faptului că iubirea lui Ben nu s-a oprit. Ea curge, ea hrănește, ea dă viață.

Astăzi, plecați cu un gest mic, ascuns de ochii lumii. Poate o rugăciune pentru cineva care suferă, poate un act de bunătate făcut în tăcere pentru un străin, în numele lui Ben. Nu căutați să fiți văzuți. Faceți-o pentru că iubirea, odată primită de la Dumnezeu, trebuie să circule. Așa trăiește Ben. Așa învinge iubirea moartea. Nu vă temeți. Sunteți prețioși. Sunteți iubiți. Sunteți ai Lui. Dumnezeu să vă întărească, să vă mângâie și să vă țină mereu în lumina feței Sale. Amin.