Vineri din săptămâna a 25-a de peste an

Priviți pentru o clipă spre acea imagine a unei hărți desfășurate pe o masă. Poate că este o hartă a lumii, poate un plan de zbor, poate acele diagrame complexe pe care mintea sclipitoare a lui Benjamin Vo le deslușea cu atâta ușurință. Ben nu privea doar la linii și puncte; el privea la posibilități. Când vorbea despre „Con Chim Airlines”, cu acel surâs gâdilat de bucuria pură a unui copil care visează la orizonturi, el nu făcea doar un joc. El exprima dorința sufletului uman de a atinge infinitul, de a înțelege ordinea ascunsă a lucrurilor, de a fi parte dintr-o călătorie care depășește limitele vizibilului.

În prima lectură de astăzi, din Eclesiast, auzim acel ritm solemn al vieții: „O vreme pentru a te naște și o vreme pentru a muri; o vreme pentru a planta și o vreme pentru a smulge ce a fost plantat”. Aceste cuvinte pot părea, la prima vedere, o listă rece a inevitabilului. Ele ne pot aminti de scaunul gol de la masă, de acea tăcere care s-a așternut în casa voastră de trei luni încoace, de când Ben a plecat spre Patria cerească. Eclesiastul ne spune că Dumnezeu a pus „veșnicia în inima omului”, dar că, în același timp, omul nu poate cuprinde cu mintea întreaga lucrare a lui Dumnezeu, de la început până la sfârșit. Aceasta este durerea noastră: vedem doar o parte a tapiseriei, vedem firele încurcate, vedem capătul unui fir care s-a oprit prea devreme.

Alan, Thao, Ryan, știu că această „vreme pentru a plânge” este o realitate care vă însoțește în fiecare zi. Știu că sunt momente în care dorul de Ben, de bunătatea lui, de acea curiozitate nesfârșită care îi făcea pe toți să-l îndrăgească, devine o prezență copleșitoare. Poate că în tăcerea nopții, vă întrebați: de ce acest timp a fost atât de scurt? De ce „vremea pentru a râde” a fost întreruptă de „vremea pentru a plânge”? Vreau să vă spun un adevăr, cu toată blândețea pe care o pot aduna în fața altarului: acea vinovăție care uneori încearcă să se strecoare în inimile voastre – gândul că ați fi putut face mai mult, că ați fi putut schimba cursul – este o minciună. Nu ați ratat niciun semn. Nu ați omis nicio îngrijire. Ați fost părinții care l-au înconjurat pe Ben cu o iubire atât de totală, încât însăși viața lui a fost o prelungire a acestei ocrotiri. Dumnezeu nu vă acuză cu nimic, și nici voi nu trebuie să vă sfâșiați inimile cu vinovății care nu sunt ale voastre. Lăsați această piatră grea jos, la picioarele crucii. Ben nu este în cer pentru că ați fi făcut voi totul perfect, ci pentru că a fost iubit, și pentru că Dumnezeu l-a chemat la „Banquet of Heaven” ca pe un fiu preaiubit.

Priviți acum la Evanghelie. Isus îi întreabă pe ucenici: „Cine spun mulțimile că sunt eu?”. Ei răspund cu teorii, cu idei, cu ceea ce au auzit. Dar apoi, Isus pune întrebarea esențială: „Dar voi, cine spuneți că sunt eu?”. Petru răspunde: „Cristosul lui Dumnezeu”. Aceasta este întorsătura. Isus nu le promite ucenicilor o cale ușoară. El le spune imediat: „Fiul Omului trebuie să sufere mult, să fie respins de bătrâni, de arhierei și de cărturari, să fie ucis și a treia zi să învieze”. Isus nu ne ascunde suferința, dar nu o lasă să fie ultimul cuvânt. El o trece prin moarte spre Înviere.

Ben a trăit această Evanghelie a dăruirii, poate fără să știe că o traduce în fapte. Vă amintiți acea intenție, atât de pură și de neașteptată, de a-și oferi întreaga pușculiță pentru unchiul William? El nu a spart-o, nu a fost nevoie, dar acea disponibilitate de a renunța la tot ce avea pentru cineva în suferință este dovada că inima lui era deja pregătită pentru cer. Acea „fântână de iubire” pe care ați deschis-o în numele lui în Vietnam, acel izvor de apă curată pentru cei însetați, este lucrarea lui Ben care continuă pe pământ. El nu a plecat cu mâinile goale; el a plecat cu o inimă plină de daruri pe care le-a lăsat în urmă pentru voi și pentru cei sărmani.

Ryan, frate drag, tu ai purtat cu tine această amintire a fratelui tău. Tu știi că legătura dintre voi nu s-a stins. Ben te privește de acolo, din lumina neînserată a Împărăției, exact așa cum un frate mai mare își susține fratele mai mic. Nu te teme să trăiești. Nu te teme să fii curios, să înveți, să te bucuri de viață. Ben nu a vrut ca viața ta să se oprească odată cu a lui. El a vrut să te vadă crescând, zburând, explorând. Tu ești purtătorul acelei bucurii pe care ați împărtășit-o. Acea bucurie este vie. Ea este parte din tine.

Nu căutați răspunsuri în „deșertăciunea” lumii. Căutați-L pe Dumnezeu în „plinătatea” iubirii. Când ieșiți astăzi pe ușa bisericii, duceți cu voi acest gând: Ben este bine. El este în locul unde nu mai există boală, unde nu mai există spital, unde mintea lui sclipitoare poate înțelege, în sfârșit, tot ceea ce aici era doar o schiță. El vă așteaptă. Nu vă grăbiți să înțelegeți totul acum. Lăsați-L pe Dumnezeu să vă vindece, zi după zi, lacrimă după lacrimă. Faceți un gest mic de bunătate astăzi – un cuvânt bun, un gest de ajutor, o rugăciune – și faceți-o în memoria lui. Lăsați ca viața lui să curgă prin voi, ca un râu care, deși pare că se pierde în mare, devine parte din oceanul infinit al iubirii lui Dumnezeu. Maica Domnului, care a stat sub cruce, vă înțelege durerea mai bine decât oricine. Ea vă ține de mână. Mergeți înainte, cu speranță, știind că sunteți iubiți și că, într-o zi, despărțirea aceasta va deveni o îmbrățișare fără sfârșit. Amin.