Memorialul Sfântului Ieronim, Preot și Învăţător al Bisericii

Priviți pentru o clipă spre o masă de lemn, acolo unde un mic caiet de schițe zăace deschis, plin cu linii drepte, unghiuri perfecte și desene ale unor fuselaje de avioane. Acolo, în acele pagini desenate de mâna unui băiat de cincisprezece ani, se ascundea un vis întreg. Benjamin Vo nu privea doar cerul ca pe o boltă albastră; el vedea în el o mecanică a zborului, o ordine a aerului pe care o transpunea cu pasiune în acea companie imaginară numită cu atâta dragoste „Con Chim Airlines”. Când vorbea despre ea, un surâs fin îi lumina chipul, un hohot de bucurie pură care umplea camera. Pentru Ben, lumea nu era un spațiu de temut, ci un imens aeroport al posibilităților, un loc de unde totul părea pregătit pentru o decolare spre zări necunoscute și fascinante.

Și totuși, în prima lectură de astăzi, îl auzim pe Iob rostind cuvinte care taie ca o lamă prin orice iluzie facilă. Iob stie bine că omul nu se poate îndreptăți în fața lui Dumnezeu prin propriile argumente. „El mută munții fără ca ei să știe, îi răstoarnă în mânia lui. El clatină pământul din locul lui, iar stâlpii lui se cutremură.” Acestea nu sunt imagini ale unui Dumnezeu care vrea să ne distrugă, ci recunoașterea copleșitoare a măreției divine. În fața furtunilor vieții, în fața acelor momente în care pământul de sub picioarele noastre pur și simplu dispare, ne dăm seama cât de mici suntem și cât de puțin înțelegem din marile taine ale universului. Iob strigă spre cer pentru că simte distanța, pentru că nu-L mai vede pe Cel care trece pe lângă el.

Alan, Thao, Ryan, știu că au trecut trei luni de când Ben a plecat din această lume, lăsând în urmă o tăcere care apasă greu pe fiecare colț al casei voastre. Știu că sunt nopți în care priviți spre tavan și vă întrebați exact ca Iob: de ce? De ce un băiat cu o minte atât de strălucită, capabil să descifreze infrastructuri cloud și algoritmi complecși încă de la vârsta la care alții abia deschid abecedarul, a trebuit să ia un alt drum? În acele ore târzii, când dorul devine o prezență fizică, o altă umbră se strecoară adesea în suflet: o vinovăție tăcută, întrebarea grea dacă nu cumva ați fi putut face ceva mai mult, dacă ați fi putut opri ceea ce părea de neoprit.

Vreau să vă oprit aici, în fața acestui altar, și să ascultați cu toată inima. Această vinovăție este o piatră falsă pe care nu vi s-a cerut niciodată să o purtați. Boala lui Ben nu a fost pedeapsa nimănui și nu a fost rezultatul vreunei omisiuni de-a voastră. Ați fost părinții care l-au vegheat cu o dăruire totală, care i-au oferit o lume de iubire, protecție și zboruri împărtășite. Dumnezeu nu vă acuză cu nimic, pentru că în inima Sa nu există condamnare pentru cei care au iubit așa cum ați iubit voi. Astăzi, sunteți eliberați de această povară. Lăsați-o jos. Ben nu a fost un fiu pierdut din cauza vreunei greșeli umane, ci un dar prețios pe care Dumnezeu l-a primit înapoi în strălucirea Sa, curat și desăvârșit.

Priviți acum spre Evanghelie. Isus este pe drum, iar oamenii vin la El cu oferte grăbite. „Te voi urma oriunde vei merge”, spune cineva. Dar răspunsul lui Isus ne dezorientează: „Fiul Omului nu are unde să-și aplece capul”. Apoi, altuia îi cere să lase morții să-și îngroape morții, iar celui de-al treilea îi spune că cine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceste cerințe atât de absolute? Înseamnă că urmarea lui Cristos nu admite jumătăți de măsură și nici priviri pline de regret spre ceea ce a fost lăsat în urmă.

Ben a înțeles această predare totală, poate fără să citească tratate teologice. Gândiți-vă la acel moment în care, la doar cincisprezece ani, auzind de suferința unchiului său William, a vrut pur și simplu să ofere tot ce avea în pușculița lui – totul, fără să rețină nimic pentru sine. Nu a trebuit să spargă cutia, nu a fost nevoie, dar intenția aceea curată, necondiționată, spune totul despre inima lui. A fost un băiat care a știut să dea, să iubească fără calcule, să fie atent la ceilalți. Acea generozitate este amprenta unui suflet care aparținea deja cerului.

Ryan, frate drag, tu știi mai bine ca oricine ce înseamnă să împarți o călătorie cu un frate ca Ben. Știu că ți-e dor de acele momente petrecute împreună, de râsetele voastre, de acele aventuri în care simțeați că lumea vă aparține. Nu te teme să mergi înainte. Ben nu vrea ca tu să privești mereu în urmă cu tristețe, așa cum ne avertizează Evanghelia să nu ne uităm înapoi când punem mâna pe plug. El vrea să te vadă trăind, învățând, construind, ducând mai departe acea lumină pe care ați împărtășit-o. Când privești spre cer și vezi un avion tăind norii, amintește-ți că bucuria voastră rămâne vie.

Întoarceți-vă privirea spre Psalmul pe care l-am rostit împreună: „Să ajungă rugăciunea mea înaintea ta, Doamne!”. Acesta este strigătul care devine punte. Când simțiți că cerul tace, amintiți-vă că tăcerea lui Dumnezeu nu este absență, ci o îmbrățișare care se pregătește. Ben se află acum acolo unde nu mai există spitale, suferințe sau întrebări fără răspuns. Mintea lui strălucită înțelege în sfârșit tot ceea ce aici era doar o schiță pe hârtie. El stă la Banchetul Cerului, iar de acolo, zâmbetul lui blând veghează asupra voastră.

Nu căutați răspunsurile în deșertăciunea lumii. Căutați-le în această iubire care nu moare. Mergeți înainte, părinți dragi, frate drag, știind că sunteți purtați de o milostivire infinită. Maica Domnului, care a stat sub cruce și a cunoscut durerea cea mai adâncă, să vă țină de mână astăzi și în fiecare zi care va urma, până când această despărțire se va transforma în bucuria unei revederi fără de sfârșit. Amin.